Sunt zăpada...

Sunt zăpada prinsă în ochiurile gardului, întinsă peste tot pe unde pașii voștri trec. Aștept să mă purtați cât mai aproape de casă. Mă mulțumesc să rămân pe prispa casei, să vă aud de-afară cum vorbiți. Mai aproape, ca să mă pot furișa, să mă ascund printre lemnele de foc și să mă topesc lângă sobă. Sunt apa din fântână. Printre mâinile mele las lumina lunii să treacă către dincolo unde cu pestelca dinainte încă se coc turte, se frământă colaci, se fierb sarmale, se leagă prin descântec doruri, vise, unde se torc și se țes gânduri încropind astfel o poveste fără de sfârșit. Sunt fiecare copac născut din pântecul pământului care-și întinde veșnicia către cer la cântatul cocoșilor, adormind în lătratul câinilor. Sunt ochii bunicului care hrănesc și-acum zborul păsărilor din înalt. Eu sunt Acasă, cu fiecare pas, tot mai aproape, din ce în ce mai aproape, cu fiecare gând care se-ntinde cuminte și alb pe unde este primit, pe unde găsește un loc, pe unde poarta rămâne deschisă și candela aprinsă.