Să mai te cerți așa, din când în când,
Să te privești atent într-o oglindă,
Să mai analizezi, în taină, orice gând.
Căci mii de ani călătorit-am printre stele,
Și alte sute petrecut-am pe aici,
Și tot încerc să îmi educ temperamentul,
Să-l fac să fie mai puțin combativ.
M-am tot lăsat dusă de valuri,
Crezând că dacă ieși la rampă e mai bine,
Mi-am asumat la sarcini mii și mii,
Să dovedesc cuiva ceva, poate și mie.
Parcursul vieții mele m-a făcut,
Să văd, apoi, și altă perspectivă,
În care să-mi acord și mie, un prim loc,
Decât să stau, tot așteptând, să-mi vină rândul.
Și nu vă spun ce mare-i fericirea,
Când iei orice întâmplare ca firesc,
Fără să mai analizezi cu lupa minții,
Fără să crezi că totul este personal.
Când stai în banca ta cuminte,
Iar gândurile-ți sunt curate,
Indiferent de ce este în jur,
Poți ca să simți o ușurare-n suflet.
Nu crede, tu, că nu îmi pasă,
De cel ce este lângă mine,
Eu îi transmit ceea ce simt și cred,
Dar nu mai stau ca să-i îndes în plasă.
De multe ori puneam chiar presiune
Și îndemnam să facă și să dreagă,
Dar cine-s eu să cred că ce gândesc,
E binele cel mai suprem pentru un altul.
Când vine cineva să îi dai sfaturi,
Numai atunci să te oferi să i le dai,
În rest, te focusează doar pe tine
Și-ai să-ți găsești greșeli și lipsuri ce-s de asumat.
Să ai mintea de-acum la tinerețe,
Ar fi cel mai frumos cadou primit,
Dar n-ai mai ști s-apreciezi acele lecții,
Pe care le-ai avut în primele etape.
Mă uit încă o dată în oglindă,
Nu văd nici urmă de regret pe al meu chip,
Dacă am fost de multe ori prea insistentă,
Înseamnă că am derulat doar un clișeu.
Dar astăzi filmul vechi s-a voalat
Și-l pun la locul lui într-o cutie,
Lăsându-mi viața ca să curgă dintr-un flux,
Ca și cum timpul nici nu mai există.
Și-atunci prin felul simplu de a fi,
Fără să spun niciun cuvânt articulat,
Să scot la suprafață acea comoară,
De a trăi din bucuria de-a trăi
Și a îmbrățișa pe fiecare așa cum este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu