Plasa Mea…

Oricât de subțire, plasa ne aduce mari greutăți. Oricât ar fi de ușoară rezistă, ne ține dincoace, departe de urât. Acest substantiv plăcut și util se întinde cât vrem, se strânge cât vrem, chiar suportă presiuni uriașe, strecoară lacrimi și sânge. De când lumea, plasa nu a încetat activitatea printre oameni, a fost venerată a purtat război și pace, multora le-a ținut adăpost. Muritorii au folosit-o împotriva morții și vieții, au scris cu ea opere literare, dar nici o plasă nu e mai durabilă ca plasa mea. Fiindcă mereu cad în ea, însă nu se rupe, e a dracului de tare, păianjenul mă râvnește, mă scapă, și iar, și nu mi se pare întâmplare. Chiar mă simt bine, chiar încerc să mă prăbușesc în ea definitiv, dar păianjenul refuză perfecțiunea mea, mă râde, mă face adjectiv. De pildă, ieri am căzut în propria-mi plasă – n-o spun, e importantă – o întinsesem să prind moartea, s-o batjocoresc, s-o fac … Abia am scăpat, cu chiu cu vai, și mi-a zis așa: n-ai ce să-mi arați! Am lăsat-o pentru altă dată. Oricum, plasa ne aduce mari greutăți.