.jpeg)
Adânc înfiptă în Mama Pământ
Și crengi purtate prin văzduhuri sclipitoare
Ce îmbrățișează Cerul, Tatăl nevăzut,
Stă zgribulit un pui de vrăbiuță
Acoperit cu neaua de argint.
Nu mișcă nicio pană, nu mai tresare niciun fulg,
A înghețat sub bolta înstelată,
Fiind privit de Luna Nouă,
Care se află între Soare și Pământ.
Frec palmele să se încălzească
Și prinsă în căușul lor, e vrăbiuța amorțită,
Ce se trezește dintr-un vis urât.
Se întinde să-și revină în simțire,
Își umflă penele ca un balon,
Creându-și un culcuș vremelnic, dar care e bine venit.
Ce pot să fac!?
Ajunsă-n casa ce miroase a căldură și a brad,
Îmi las ușor paltonul ca să cadă pe podea
Și mă așez pe scaunul ce balansează-n fața sobei.
Lemnul trosnește pentru că-i uscat,
Mai sar scântei și focul se întețește,
Puiul de vrăbiuță este liniștit,
Încă îi place ca să stea în palme.
Mă uit la el și el la mine,
Ne înțelegem din priviri,
Și-n clipa următoare îndrăznește,
Să zboare drept pe masa unde-s firimituri.
Cu inima plină de mulțumire,
Privind la vrăbiuța care ciugulește,
Îmi las ca pleoapele să-mi cadă greu
Și să mă îmbrățișeze somnul spre odihnă,
Știind c-am să visez Lumină,
Căci sunt păzită de Crai Nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu