Pentru că, de mult, am plâns,
Până la ultima picătură de lacrimă,
Iar izvorul lor a secat.
Poate că nu mai râd,
Pentru că, de mult,
Ultima picătură de lacrimă
Mi-a furat zâmbetul.
Sau poate că plâng, pe ascuns,
Să nu mă vadă nimeni
Și râd doar în Sufletul meu,
Ferită fiind de urechile iscoditoare.
Plângem, adesea, cu atâta ușurință,
Pentru banalități sentimentale,
Însă când este vorba de ceva profund,
Ne împietrim și nu se varsă nicio lacrimă.
Râdem ușor, forțat, fără de noimă,
Când vrem priviri spre noi să se întoarcă,
Dar nu apare nici măcar un zâmbet încurajator,
Când unul dintre noi este în lacrimi.
E un joc de-a râsu’-plânsu’,
În viața ce-o trăim acum,
Dar dacă totul este doar la suprafață
Și teatru încă mai jucăm?
Sinceritatea este floare rară
Și vrea să nu se ofilească,
Așa că, hai, să-i facem toți pe plac,
Dându-ne jos, măștile de pe față.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu