Speranța

Oamenii își trăiesc viața, într-un șir lung de povești,

Cu speranța prinsă-n suflet, de un fulg din diamant,

Își închină ziua toată, Celui mai înalt din cer,

Mergând fără de tăgadă și crezând în șansa lor.

Au pe fețe numai zâmbet, cât un soare de frumos,

Își ascultă vocea ascunsă, sub impulsul unui vis,

Repede își poartă pașii, pe cărări pline de flori,

Țintind tocmai fericirea, alipită de-o speranță.

Nicidecum că n-au răbdare, să se facă dimineață,

Ei pornesc spre fericire, încă de la miezul nopții,

Caută drumul prin stele, iar luna este speranța,

Care le-aduce lumina, ca să nu se rătăcească.

Cu speranța prinsă-n suflet, omul bun își face casa,

Primitoare, călduroasă, parfumată cu credință,

Nu-i lipsește omenia, toată lumea-i invitată,

Să cunoască a lui stare, ce-l animă și inspiră.

Face tot cu bucurie, știind c-o să reușească,

Inspirația divină, vine să îl motiveze,

Nu-și mai caută pretexte, să-și justifice ceva,

El e însuși bucuria, izvorâtă din speranță.

Oamenii îl văd pe stradă și înmulțesc a lor speranță,

Merg la treburi plini de vervă, câștigând încredere,

Vor să fie doar iubire și s-o împrăștie în jur,

Să se-adune mai mulți semeni și să o amplifice.

Cu iubirea amplificată la puterea infinit,

O să ridicăm speranța, pe-un nivel mult elevat,

Toți cei ce doresc să fie, bunătatea fără leac,

Sunt serviți cu prăjitură, cozonac și papanași.

Avem gem de portocale, zmeură, gutui și fragi,

Să asortați papanașii, înainte să-i mâncați,

Cu speranța că de-acum, orice om își îndulcește,

Fiecare clipă a vieții, scriind doar povești frumoase.