Mă rătăci în mine însumi și…mă tot caut pe mine însumi. Aoleuu…zbucium urlet, durut în drumul spre căutare. Ce să spun…totul a început, când eu copil fiind am descoperit doi ochii speriați și triști într-un ciob de oglindă ce se uitau disperați spre depărtări… De teamă…copil fiind atunci…ciobul îmi căzu din mâini și se spărsese în mii de bucățele…și…în acele mii de cioburi…mii de chipuri plângea, surâdea, se reflecta din miile de bucățele împrăștiate prin cameră. Oare în care din ele mă pierdusem eu? Și…uite așa am început a mă căuta. Am urât masca, însă…am îmbrăcat o mască, apoi alta și măștile au început să se schimbe în raport cu oamenii, în raport cu situațiile, în raport de timp, sau pur și simplu. Fără să înțelegem vreodată de ce-ul!. Gata, acum de ceva vreme măștile zac în cameră singure și rânjesc spre mine iar eu mă adun tot mai speriată într-un colț strângând în brațe dorul…deschid larg fereastra și strig: Sunt Eu! Așa cum sunt! Fără măști! Acceptați-mă așa cum sunt: zdruncinată de furtuni, lipsa de siguranță, teama de a scrie și tristețea ce încă o mai am când văd multe articole de ale mele pe alte bloguri, forumuri…fără măcar o mică paranteză. Vă mulțumesc celor ce mă acceptați așa cum sunt! Am stat mult prea mult întemnițată în mine însumi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu