Cu aripile întinse

Sufletul ar trebui să fie plin cu flori de primăvară, să zboare, să zburde prin iarba fragedă, să ajungă sus pe creste unde floarea de colț se spovedește, să-și construiască o punte între el și mare și să-și facă din ea un voal pus pe frunte, să se simtă în brațele visării în tandem cu albatroșii, să nu se strecoare printre alte suflete și să le strice frumusețea…

Când te gândești, întâlnești la fiecare pas, făcut prin viață, o mulțime de suflete fără viață, ce caută cu insistență gâlceavă, un fel de vampiri energetici ce prin asta se hrănesc. Nu sunt în stare să simtă frumusețea și să se-ncarce cu ea.

Acestor oameni, cu suflet negru, le-aș dori o stare de exaltare pe margine de mare, învingători pe creste, când sufleu-i îi crește, cu aripile întinse, spre-a focului văpaie, un ram de poezie prin flori de primăvară, să poată găsi cu mintea un zbor spre-a soarelui iubire, să se mai uite și-n oglinda propriului suflet să-și vadă neregulile din el.