Trecând de-a lungul vieții prin diferite emoții și trăiri am ajuns la concluzia că starea sufletească extrem de apăsătoare, caracterizată prin lipsa oricărei speranțe, este doar o pierdere de timp. Avem la îndemână viaţa şi nu ştim s-o folosim… Trăim în orgolii, în duşmănii, în invidie, crezuri și dogme ( acele ”adevăruri absolute” impuse de alții ) aiurea, fără a ne gândi ce e mai bun pentru sufletele noastre, uitând că fără iubire ( nu doar cea dintre două suflete ) vom fi doar nişte umbre risipite pe această planetă.
Dacă ne lipsește acea stare de libertate, a respiratului sub soare și sub stele, a goanei nebune, a iubirii depline față de noi și de tot ce ne înconjoară, vom fi fericiți? Nu cred…
Fiți iubirea ce înseninează durata florilor de suflet care ne valsează viața într-un cer senin de sentimente pozitive, pentru că ce e să se întâmple, se întâmplă!
Am citit articolul tău cu sufletul la gură, iar gândurile acelea de la final — în care te întrebi cât să mai mori, cât să mai rabzi, cât să-ți mai verși inima pe hârtie „cu roșu alb” — m-au cutremurat pur și simplu. Este atâta durere amestecată cu frumos în cuvintele tale... Cred că mulți dintre noi trecem prin momente în care simțim că sufletul ne e obosit de atâta așteptare și de atâtea amintiri pe care am vrea să le îngropăm. Dar cred, în același timp, că faptul că reușești să transformi acest zbucium într-un cântec, într-o proză atât de vie, este deja o formă de „dulce salvare”. Scrisul tău oferă adăpost. Îți mulțumesc că ai avut curajul să îți deschizi sufletul în fața noastră și să ne arăți și rănile, dar și speranța. Să nu te oprești niciodată din scris!
RăspundețiȘtergereEste nevoie de mult curaj să te deschizi în fața foii albe, dar reacții ca a ta îmi demonstrează că merită fiecare strop de suflet vărsat în cuvinte. Mă bucură nespus faptul că ai găsit în proza mea un spațiu de regăsire și un refugiu pentru momentele de oboseală interioară. Promisiunea ta de a continua rămâne întipărită în inima mea.
Ștergere