și-mi sădești în suflet
flori de trăiri fermecate
dăruindu-mi zilnic pe-un șevalet
zeci de melodii ce-n liniștea serii
înfloresc mereu nuferii…
Aș vrea să știu cât să mor până când m-oi îndura să mă îngrop sub alte amintiri... aș vrea să știu cât să trăiesc ca să pot vreodată să uit de mine... aș vrea să știu cât să aștept până când voi jeli moartea sufletului meu... aș vrea să știu cât să rabd să-mi vărs inima pe hârtie cu roșu alb... aș vrea să știu cât să plâng ca să uit de mine și de tot, și ce-am pierdut... aș vrea să știu cât să scriu până când cântecul meu va căpăta ultimul refren... aș vrea să știu cât să vreau... și aș vrea să știu cât să știu, și cât să mai aștept?...
Metafora melodiilor dăruite zilnic pe un șevalet, care în liniștea serii fac să înflorească nuferii, este pur și simplu magică. Reușești să transmiți o stare de pace, de recunoștință profundă și de conexiune spirituală dincolo de cuvinte. Este o adevărată bucurie să fim martori la felul în care transformi muzica și trăirile fermecate în artă curată. Îți mulțumesc și eu ție, Nurilușa, pentru că prin fiecare text ne așezi în suflet o rază de lumină și ne amintești cât de frumos este să iubești și să fii aproape de cineva! ❤️
RăspundețiȘtergereSă știu că melodiile de pe șevalet și nuferii înfloriți au adus pace și o rază de lumină în inima ta este cea mai mare împlinire pentru mine. Conexiunea aceasta curată, dincolo de cuvinte, este adevărata magie. Te îmbrățișez cu drag și îți mulțumesc că îmi ești alături în această călătorie!
Ștergere