Tot omul ce-și face veacul aici,
Își frânge în două bucata de pâine
Și fuge să are pământul timid.
Nu-și lasă odihna să-i mângâie părul
Și ochii să poată visa colorat,
Căci timpul ne vrea prinși în hora unirii,
Pe câmpuri ce urlă că mai vor un arat.
Cu mâinile goale slobozim arătura,
Să punem pe masă ceva de mâncat,
Ca mâine, când zorii se grăbesc să apară,
S-o luăm de la capăt cu munca la sat.
Ni-s mâinile goale și sunt crăpate,
De lutul din care fost-am creați,
Pământul oferă cu dărnicie:
Și pâine și apă și energie,
Celor ce știu să se poarte cu el.
Pe culmi și pe dealuri e forfotă mare,
La câmp nu mai poți să arunci niciun ac,
Căci omul muncește cu mâinile goale,
Că-i vremea ce-a bună de însămânțat.
Cu capul plecat și genunchii lipiți de pământ,
Își șterge fruntea de-a sa sudoare,
Cu mâna ce-i plină de praf,
Tot omul ce-și face un rost pe lume,
Să-și ducă viața cu demnitate că e util.
Și cât ar culege din roadele sale,
Și câte hambare ar încărca,
Cu mâinile goale și inima plină,
El pleacă departe…
Spre universul necunoscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu