Creioane Colorate

De la un timp mintea mea este asemenea unui palat de cleștar. În urmă cu ani de zile, tinerețea mă purta spre un curaj și o duritate dar acum e pe cale de dispariție. Acum mă simt într-un palat dur de cleștar, pereții din sticlă, și toate astea îmi dă o stare confuză. Când eram mică, mă jucam cu creioane colorate și când tata mă certa pe nedrept coloram multe foi, acum am iarăși cutia cu creioane colorate la mine și încerc să desenez, însă nu reușesc decât conturi abstracte, atunci mă pun pe plâns... arunc culorile, cad jos... mă ridic iară, și iară... Chinuirea de a mă trezi la realitate e groaznică și nu mă pot trezi. Singură îmi fac rău, singură fac greșeli și aștept cu nerăbdare să revin la realitate și să nu renunț. Să pot lua creioanele colorate, să creez o poveste de viață adevărată, curată și pură, însă îmi pierd repede curajul în lumea asta amară. Doare, mă doare, îmi pasă și mi-e teamă să nu rămân și fără creioanele colorate, doar ele mi-au mai rămas.