Și călcăm pe munți de lacrimi când doruri mai sapă-n noi,
Mai privim cum se-adâncesc
iernile și față -n față
Stăm cu primăveri în suflet înmuiate în noroi.
Sub cupola nemuririi, ursitoarele, fecioare,
Ne întâmpină în prag și-n argint ne-mbraca calea
Ne mai dau, imparțiale, speranțe și la picioare
Ne aștern cărțile vieții-n care lin se scurge jalea.
Câte zâmbete ne mor, câte vise se destramă
Între-un anotimp și altul suntem tot mai gârboviți,
Câte ierni de catifea să le mai trăim cu teamă
Când suntem deja în transă, lăcrimați și istoviți...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu