– Iubito, am pregătit cina. Vino să mâncăm împreună.
– Am mâncat cu fetele când am ieșit de la serviciu. Ne-am oprit la un Bistro. Stau puțin în pat că nu mă simt bine. Se adună ghem sub pătura caldă… „Iubito”! Își bate joc? Poți iubi acest ceva ce a devenit ea? Cât de mult îi plăcea să se oglindească în ochii lui atunci, la început! Privirea lui admirativă întrecea orice oglindă, orice vorbă. Se alinta în privirea lui și dansa! Dansa prin casă, pe stradă. Erau îndrăgostiți și nebuni și nebunia aceea îi făcea fericiți! A fost odată ca niciodată…
Acum… ar putea acum să mai danseze? Să își scuture grăsimea în ritmul muzicii? Fiecare pas îi scutură carnea, o simte cum tremură în ritmul pașilor și toți trecătorii văd această scenă oribilă a unei cărni tremurânde! De aceea e atât de comod în pat, unde întunericul o poate apăra de toți și de sine însăși, de privirea lor și de a sa. Eliminase oglinzile din casă, dar mintea ei devenise o oglindă, una imensă care o înghițea puțin câte puțin. Și iarăși fugea în pat, și iarăși se ascundea sub plapumă. Dispăreau sunetele, imaginile și, mai ales, mirosul. Nu mai simțea mirosul din bucătărie.
– Știi că povestea aceasta ai inventat-o tu, nu? Ești destul de matură să înțelegi că problemele le ai doar tu în capul tău, că nimănui nu îi pasă câte kilograme ai! Doar 10 kg în plus ai luat, înțelegi? Cât e de ușor să stai de partea mată a oglinzii, să nu vezi și să judeci!
O pierd. Știu că o pierd și nu știu ce să fac. A ridicat într-o zi oarecare un zid între noi. Nici nu mi-am dat seama dacă l-a ridicat grăbit, într-o zi, sau a durat câteva zile i zidul se înălța încet, piatră cu piatră fără ca eu să realizez. Nu observi dacă schimbările vin lent, pas cu pas. Te obișnuiești. Cum m-am obișnuit, fără să pun întrebări, cu serile petrecute acasă. Cum m-am obișnuit cu refuzul ei de a lua cina împreună. Cinam la televizor și ascultam mereu știrile. Mă interesau problemele țării, ale Europei, ale lumii. Așa se întâmplă mereu: e mai simplu să vezi ce e departe. Și întunericul venea pe furiș pentru că râdeam la început de obsesia ei de a-și măsura mijlocul și a se cântări în fiecare dimineața după ce aflase că a rămas însărcinată. Așa începeau diminețile: se spăla pe dinți și urca pe cântar, se pieptăna și urca pe cântar, se farda și urca pe cântar. Și seara cu numărătoare inversă: urca pe cântar când își curăța tenul sau când își punea crema de seară pe față și gât…
Și continuam să trăiesc departe de grijile ei, cu gândul la lumea din afară, evoluția căreia o observam… Iar acum îmi dau seama că scaunul ei de mult timp e gol. Apoi a început să slăbească, dar ea continua să se vadă mereu grasă, să refuze mâncarea, să vomite după ce insistam să mănânce.
Într-o zi a refuzat să meargă la serviciu, nu s-a dus nici a doua zi și nici a treia. Susținea că e nu se simte bine și nu îndrăzneam să o contrazic văzând cum slăbește. Refuză s-o vadă vreun medic, refuză să trăiască. Se ascunde în dormitor sub plapumă și dispare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu