În florile de măceș am adormit al nostru dor
Pe crengi de liliac ne încercăm norocul
În trei sau cinci poate și șapte aștri ascunși în verdele prea crud.
Pășim prin iarba fermecată care respiră a divin
Pădurea ne vorbește-n șoapte prin porii arborilor către cer
Păsări fermecate în tril și în penaj ascunse printre tăinuite tufe
Au prins în jocul lor dorințele de zbor și aripi ne-au crescut.
Tăcuți cu sufletele pure ai noștri pași sunt sărutați pe veci
De lutul sfânt cu Timpul plămădit și flori albastre crescute pe cărare.
Doar o privire adâncă printre gene și-o strângere de mână mai trezește
Iubirea ce prin vene curge a infinit albastru către nemurire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu