Noapte bună!!!

Unii veghează pe-un așternut de ghimpi; alții visează pe unul de petale. Osânda este irațională ca și fericirea. Nervii-mi sunt frânghii de lacrimi pe care se întind rufele sufletului. Pata pe care un ceas petrecut între oameni o lasă în suflet niciun an de singurătate n-o poate șterge, iar cea lăsată de o viață de respirație-n comun nu e destulă vreme în iad sau rai ca s-o uităm. Cantitatea de amar ce zace-n fiecare n-o traduce nicio cifră, și mai puțin o definiție, ci doar acele priviri fără obiect, grele de o tânjire rece, și care plutesc pe ruina tuturor rosturilor. Facultatea de a defăima universul e cel mai mare dar pe care spiritul l-a făcut vreodată inimii neconsolate. Sterilitatea lăuntrică e mijlocul cel mai sigur de apărare împotriva nebuniei. Absolutul, care izvorăște din tot ceea ce-i mai profund în noi, e fardul ce-l întindem peste goliciunea noastră și a lucrurilor, e latura superficială a adâncimii noastre, e nimbul metafizic al lașității noastre esențiale. Iubirea nu-i decât fuga de lumina incurabilă și stearpă a acestei lumi, e refugiul nostru într-o obscuritate caldă, infinit productivă și inaccesibilă, e apărarea noastră de ispitele ce ne mănâncă și ne rod și care ne-ar dezvălui un adevăr irespirabil și un văzduh fără mângâiere. Tărie nu avem îndeajuns ca să îndurăm a fi munciți de viziunile văzului clar. Sănătatea perfectă a rațiunii contemplând nimicul de peste tot și tovărășia spiritului cu vidul de pretutindeni sunt fatale sufletului. Atunci născocește el pe Dumnezeu, și toate ale lui surogate terestre, pentru a-și menține cumpătul, ce din raza minții e meteahnă și smintită făurire. [Existenta omului are ceva infinit înduioșător. Un animal ce-a învățat să râdă și să plângă și care a plătit atât de scump exercițiul acesta aparent contradictoriu, dar în fond identic. Ideea că materia va supraviețui tuturor lacrimilor ce au fost vărsate, ce s-au uscat în timp! – Și dac-ar fi să visez un istoric imaginar și inuman, ce la împlinirea vremii ar scrie povestea mea, ce ar avea de însemnat? Desigur nimic mai mult decât: o vietate ce a ieșit pentru un scurt timp din rândul celorlalte vietăți prin râs și plâns, al căror folos și înțeles nu se merită a le descifra.] A fi mort nu dovedește nimic. Dar a-ndura timpul într-o înmărmurire lipsită de cuvinte; a-ți simți sufletul ferecat și cu el limba, ochiul și urechea; a trece pe lângă slove, priveliști și glasuri ca-ntr-un cimitir al stupidității; a zace sub lumină și sub noapte cu nepăsarea unui oftat surd, sinistru și etern mut; a ști că sângele nu răspunde nici unei zvâcniri; că nicio sevă din lume nu se strecoară prin căile rosturilor tale; că trupul se reazemă în spațiu ca o statuie decapitată și irosită, al cărei simbol nimeni nu-l caută și nici nu se coboară spre a-l întrevedea; a bâigui o rugăciune fără slove ca un vierme într-un univers de piatră; a nu găsi destulă zeamă în pustiul zilelor pentru a cerne o lacrimă; a-ți târî mormântul ca un melc cochilia; a bate la porțile minții pentru ajutorul vreunei idei și ideile să-și întindă aripile ca niște ciori moarte pe lipsa de pășune a creierului; a scormoni întinderile inimii și a nu afla decât spuza fostelor simțiri și-o ultimă pâlpâire a vremii; a fi martorul stingher al acestei stingeri, când cea din urmă rază frântă din soare putrezește pe tărâmul vrăjmaș lui - aceasta înseamnă că a fi mort nu dovedește nimic, și că a muri înseamnă totul. [Cel ce n-are darul supunerii și nu-și poate pleca nici cugetul și nici simțurile unui rit intelectual sau unei ordini din afară, cel ce vede până și-n utopie sau apocalips un program, iar în orice fel de ideal sau ficțiune o prefigurație de paragraf – aceluia nu-i rămâne decât chinul mândriei; cu un singur punct de sprijin: suferința; cu o singură referință: singurătatea. Haosul ar fi intolerabil fără posibilitatea de reper închisă în imediatul și în certitudinea durerii. Aceasta e concretă și sigură. Din ea, ceva va trebui să se ivească. Și-această așteptare a nu știu cărei iviri dă o iluzie de cumpăt sufletului vag divizat de tot ce nu e el. Este în același timp o năpustire spre mântuire și-o opintire împotriva ei. Contradicția se neutralizează într-un prezent al nimicului, amestec de estetică a haosului și de elevație a amărăciunii.] Când nu mai crezi că-n lume ți se cuvine ceva, te-afunzi în somnul fiecărei nopți cu-o osteneală de condamnat. Când nu găsești în tine nici un temei și niciun izvor de mângâiere, deznădejdea altora te lasă rece, o privești neputincios și-ți pare de ne-nțeles. Mila, rezultată dintr-o însângerare imediată a simțirii devine cu timpul abstractă; te doare suferința a tot ce este, dar n-o mai simți pe-a nimănui. E o liniște în care și o lacrimă ia proporții de zarvă, e o nepăsare în care și o părere de rău ia înfățișare de bâlci. E neputința de a-ți mai închipui inima. Orice formă de nostalgie închide în sine o aspirație inconștientă, voluptuoasă și vag-dureroasă după dispariție. E răul prelung al sufletului, pradă în visul unui alt sălaș decât viața, tânjind după un mai inefectiv pământ și mai vecin petic de inexistență. Când pe niciun tărâm și-n niciun colț al globului înnămolit în păcat și în blestem, nu găsesc vreun izvor de har, ci numai desfigurarea lucrurilor alături de inimi dărăpănate și peste tot aceeași lipsă de apariție a acelorași taine vrăjmașe luminii – o sete de înmărmurire mă cuprinde de mi-aș împietri bocetul ca o stâncă zgrunțuroasă sfidând ploaia și vântul și mâhnirea. De ce este tot ceea ce pare a fi spre a nu-mi fi de niciun folos? Și de ce tot ce se întâmplă nu-i decât o pată pe mândria mea și-ntreg universul doar o minciună funestă a eului? Și de ce soarele mai răsare când toate gândurile mele îl dezmint și cu el împreună se dezminte răsuflarea mea? O să-mi azvârl în spațiu cuvintele ca-n rătăcirea lor fără de noimă nimeni să nu le mai poată culege într-un înțeles, să se sfârșească astfel zbuciumul de-a-nfrânge vasta uimire sau de-a ușura geamătul duhului uluit în întinderile ne mângâierii și nicio minte vreodată să nu mai adune vocabularul aruncat în vid pentru a mai găsi vreun nume vreunui lucru din lume și lumii înseși, ca totul să revină la vremea când niciun cuvânt nu limita vreo ființă, ca totul să revină la nespusul general, în care zăceam când nu pornisem încă spre fala zadarnică a iubirii.