Fiecare cuvânt are dreptul la resuscitare...

Nu străluci, lasă luna s-o facă în locul tău, stelele să cadă doar peste noi, bezna, ca o cetate, să ne-arate drumul, când totul în jur se stinge, veghează-mă, știi că urăsc oglinzile, și dragostea ta, ca un ciob, mă doare... Astăzi, e o altă liniște, parcă plouă de-o veșnicie, și mi-e imposibil să-mi amintesc să mor, când viața nu-mi dă instrucțiuni de utilizare... Frunzele au început să mi se desprindă, mai curând decât crezusem... Dar e bine, pentru că simt vântul mai aproape, gustul ploii e mai sărat, soarele mai fierbinte... Gândurile mă dor, anotimpurile, umbrele tăioase ale mâinilor tale urcă încet pe obrazul meu, ca o damnare, și orele trec într-o dezordine alambicată, fără importanță, fără rezonanță, grăbindu-se undeva, nu contează unde, doar așa, tic-tac, tic-tac... Caut ceva, mereu caut ceva, gândurile își fac bilanțul, rătăcind prin cotloane neștiute, adâncindu-se în vibrațiile primare ale cuvintelor, ca niște himere prinse în capcane devoratoare... Secundele continuă să dispară, agonizând pe chipuri de oameni, într-o transfigurare cu o mie de măști... Fiecare mască pe care o purtăm ni se lipește de chip, îngăduitoare, exuberantă, zâmbitoare, amabilă, ca o expoziție într-un muzeu existențial unde ne destrămăm cu fiecare vernisaj, puțin câte puțin, până când uităm cine suntem... Las fereastra deschisă, parcă ieri era primăvară și stoluri de liliac împrăștiau miresme violete... Îmi vopsesc unghiile în negru și urc scările în fugă, mi-e teamă să nu mă împiedic, pentru că urăsc să stau la reanimare... Mă-ndrept către tine, visând cu ochii deschiși o scenă din Stăpânul Inelelor, ca un camuflaj al gândurilor... Mă-ntreb ce să mai scriu sau de ce mi-e foame de tine, știi că te iubesc în forma ideală, ca un înghițitor de flăcări și te împart în fiecare zi cu mine... Otrava sfârșitului îmi stăruie pe cerul gurii și-aș vrea să mă săruți... Strigătul ascuțit al prezentului anihilează speranțele și doar săgeata lui Cupidon mai poate ucide moartea... Lasă-mi o clipă, să te privesc în ochi, poate-mi voi curăța noroiul din suflet cu privirea ta și nu uita să mă strigi pe nume, ca să-mi amintesc cine sunt... Lasă-mi o clipă, să-mi strâng inima mai tare la piept, poate va reîncepe să bată, poate nu-i va mai fi frig, și nu se va mai simți atât de singură... Cândva, credeam că doar poeții scriu versuri de dragoste și te-așteptam în fiecare noapte, să-mi omori timpul cu privirea... Îți iubeam fiecare silabă a numelui, ca și când n-ai fi existat decât tu și voiam să-mi spui că mă iubești în toate limbile pământului, ca un bibliofil care-și citește cartea până la ultima literă... Un poet e un om fără mască... E gol în fața mulțimii, care îi poate cerceta fiecare colțișor din suflet... El a ales asta... Poezia e o simfonie a inimii, necenzurată, reală, care se dezvăluie așa cum e, tandră, plină de răni, de iubire sau de moarte... Îmi port poemele, ca pe-un pansament, chiar dacă spitalele-n care stau sunt reci și ploaia intră prin crăpăturile din tavan în reprize dezordonate... Mi-aș dori o amputare a gândurilor, fără anestezie, singurul calmant să-mi fie luna atârnată la geam, ca o nesfârșită perfuzie la care să mă conectez printre gânduri... Voi naufragia pe lună, atunci când viața va durea prea tare și nu voi suporta să văd cum cariile timpului mușcă adânc în carne și moartea așteaptă, mereu tânără, să îmi panseze rănile, suflând grijulie deasupra, ca o mamă...

... Astăzi e ziua păsărilor și văd aripi peste tot, fâlfâind prea aproape de ape, periculos de aproape, încât le pot vedea cum se preschimbă în pești... Poate voi sta cu Dumnezeu la o ceașcă de ceai, consolându-ne reciproc de singurătate... Adoarme-mă, cu ghilotina unui singur cuvânt, ca și când nu m-ai fi iubit niciodată, ca și când ți-aș fi fost inamic dintotdeauna... Adoarme-mă, sub cearceaful rece, fără să-mi spui noapte bună, fără să dai la o parte tristețea... Adoarme-mă, până când stelele se destramă la geamul meu, iar gustul de pe buze îmi devine amar, ca un inventar al simțurilor ce și-au greșit destinatarul... Stinge toate luminile și lasă ploaia să curgă printre frunzele de liliac... Dă drumul lupilor în curtea din față, să-și poată urla singurătatea... Lasă urme de pași pe pământul reavăn, să-mi amintesc că ai trecut printre cuvinte, și să mă simt ca acasă în inima ta... Să-mi culeg amintirile, bob cu bob, apoi, să aprind focul în șemineul viselor cu grijă, să nu întrerup simfonia lupilor... să scriu o listă cu poeme de dragoste neterminate, pe care să le arunc în flăcări, cu pumnii încleștați de tăcere... Viața ne dă fiecăruia lecții particulare, predându-ne supraviețuirea în cutia Pandorei... Printre rimele sterpe se revarsă amintiri de primăvară... Timpul înghite noduri de adrenalină, întorcând cu susul în jos clepsidrele... Nu face zgomot, așteaptă să plece toți și-apoi te poți strecura printre gânduri, acolo unde nimeni nu taie copaci și nu se topesc ghețarii... Lasă-ți hainele afară, vom fi ca primii oameni și va fi sărbătoare printre astronauți, cântecul lebedei se va auzi de departe, ca un sâsâit de șarpe într-un copac... Voi rămâne aici, să privesc lumea de pe cel mai înalt pisc al singurătății... Ca și cum aș visa că trăiesc 70 de ani în Purgatoriu, printre arhive, o viziune destrămată, dintr-o parodie dantescă... Visează-mă, ca pe un far la malul mării sau un mesaj în sticlă, venit de departe un infern în care arzi nemurirea, tributul plătit nopții, acum, când încă mai suntem și moartea n-a suflat în lumânări... Imediat ce te trezești, rupe florile, sparge oglinzile și lasă-te iubită într-o mie de feluri, până mă visezi culegând timpul de pe buzele tale... Rupe din tine bucăți și lasă-le ofrandă cearșafurilor în care-mi adorm tristețea... Nu te mișca, așteaptă să cadă copacii, rând pe rând... volumul la maxim al muzelor m-a asurzit de mult și aud răspicat alfabetul tăcerii... Iubirea e singura migrenă de care am nevoie, sufletele noastre au învățat limbajul semnelor ca pe o poezie, sau strigăt de luptă, în fiecare anotimp ne desparte ceva, tot așteptând să ni se spună cât e de târziu... Mă-ntreb dacă moartea îmi citește horoscopul la cafea, cu ziarul în mână și urme de ruj pe ceașcă dimineața, la prima oră, în timp ce mai îngrop un vis în cimitirul resemnării... Mă-ntreb dacă Dumnezeu își mai rupe de la gură vreo felie de dragoste și pentru pietrele de râu încolțite în inima ta... Mă-ntreb dacă secundele mușcă din fiecare, lăsând câte-o plagă deschisă de adevăr în răposatele albume de familie... Mă-ntreb dacă moartea îmi citește horoscopul, ascuțindu-și cu o mână coasa, dimineața, la prima oră, în timp ce mă grăbesc spre nicăieri... Mă prefac că închid ușa și ies, zâmbesc lumii, cu subînțeles, dar cred că voi plânge la noapte... Sunt ca o carte de colorat cu desene în ceață, să fiu, să nu fiu, ideea e că nu mă pot trezi decât dacă aud ploaia pe pernă și măștile mă aleg singure, care de care mai expresivă, dar nici una nu clipește, parcă sunt făcute să adoarmă visele... Sunt ca un tipar laborios, iau fiecare cuvânt, îi fac analize de sânge, poate voi administra poeziei o perfuzie și voi defrișa paturile de spital de versurile anchilozate... M-am deghizat în stană de piatră, pentru ca moartea să nu mă recunoască, să pot să-mi aleg singur rimele din anotimpurile necosite... Frigul îmi tocește simțurile și-mi rod unghiile până la os, să mă asigur că sunt viu, palpez marginile speranței și zâmbesc lumii cu subînțeles, și cred că voi plânge la noapte... Lasă-mi doar umbra pe pereții goi, și zațul de la ultima cafea, în care vrăjitoarele ghicesc destine... Nu lua nimic, inima ți-o dau benevol, pentru că nu poți să faci din ea nici măcar un transplant de iubire... Încet, voi număra cuvintele pe care ni le-am spus, atât de vechi sau de noi, îmi va răsuna în urechi liniștea... Te voi ierta, când praful va acoperi amintirile și ne vom reîntâlni la inversarea polilor... Grăbește-te, au obosit vrăbiile, mașina timpului înghite păpuși, copacii s-au uscat mai devreme cu un anotimp... Au intrat în moarte clinică cuvintele, dormind cu ochii deschiși, iepurește, linii continue îmi țiuie în timpane și nu-mi mai aud inima bătând... A venit timpul să golesc clepsidrele de nisip și să-mi smulg pânza de păianjen de pe pleoape... Fiecare cuvânt are dreptul la resuscitare...