Am plâns un plâns dureros...

Mereu te-ai jucat cu mine... și știu că tu le-ai învățat și pe celelalte să facă la fel... și vina ta e... și vina mea... și vina tuturor... și singura ta vină e că te-ai jucat cu urme... puteai să te joci... chiar mi-am dorit să te joci... eram însetat de joaca ta, însetat să cunosc joaca... dar nu și pregătit să port tot restul vieții urmele jocului tău pe suflet... vina ta... dar cine ești tu???... acum chiar că nici nu mai știu... ai fost acum atât de mult timp... prea mult timp, încât locul în care ești tu lăsat în mine e mult prea plin de întuneric și nu îți mai pot ghici chipul... oricum nu de chip și de nume am eu nevoie acum... eu am nevoie să scot murdăria pe care mi-ați lăsat-o în suflet, pe suflet, peste suflet și peste tot în mine... e atât de murdar aici încât abia mai văd... abia mai am un loc curat unde să îmi pun gândul!... și am și o soluție pentru toată mizeria pe care ați lăsat-o în mine... și nu e un detergent... nu mai am detergent de pete de suflet... dar mai am ceva... ceva ce voi nu ați avut niciodată... și nici nu o să aveți, pentru că nu ați știut să iubiți curat... nu ați iubit curat că așa sunteți voi... sau ele... nu mai contează... ați fost suflete murdărite... care nu v-ați lăsat curățate... și prin murdăria voastră m-ați murdărit și pe mine... însă știu să mă vindec singur... și am să mă vindec... pentru că, spre deosebire de voi, eu mai am încă dragoste... dragoste destul de multă încât să fac lumină la mine în suflet... dragoste de cer senin, de ninsoarea de acasă, de zâmbet de copil, de plâns de înserare, dragoste de mine și de visare... și nu să vă văd pe voi... voi o să dispăreți odată cu întunericul și în locul vostru va fi un câmp de narcise, așa cum spunea demult un scriitor... să mă văd pe mine și să îmi pot întinde aripile frânte, și o să mă vindec... cu siguranță... deși e atât de greu să fac lumină... parcă chiar începeți să îmi plăceți așa în întuneric... nu știu ce mă ține să nu vă dau drumul... ceva mă ține... că mi-au obosit aripile frânte... mi-a obosit lacrima să tot curgă... și mi-am pierdut dragostea pe sub murdărie... gata cu murdăria... nu mai scriu de ea că e urâtă... vreau să scriu un scris frumos... atât de frumos ca plânsul dureros ce l-am plâns pentru tine... și știi tu mai bine cine ești... când una mă uita, alta mă caută... în zadar pentru ea acum (că pentru mine nu mai e decât iubire transformată în gând hoinar)... și alta a uitat să mai șoptească frumos... și neștiind cum să mai șoptească, a țipat... și țipătul ei mi-a zgâriat urechea și mi-a speriat dragostea... și s-a făcut mică, mică, mică... până s-a făcut un puf de praf și s-a picurat în ploaie... și apoi s-a rătăcit în cer... ai mai rămas tu... un ultim tu murdar... tu, care m-ai chemat spre tine... tu, care ai simțit miros de urme pe suflet, și, murdară și însetată de curățare, ai fugit spre mine... și la început am crezut că știu ce fugă ai fugit... am vrut să cred că e fugă de vindecare... și am deschis... că mai aveam un mic loc curat... și plin de lumină – cum te vedeam eu cu ochii închiși... te-am lăsat să îmi pătezi cu speranță moartă și acel loc... felicitări... ai reușit... ți-e mai bine acum?... nu cred... nici nu cred că simți că ai lăsat în urma ta o pată... și nu regret că te-am primit... nu regret nimic... îmi pare rău că totul e atât de plin acum că nu mai are nicio alta loc unde să se mai descarce... și că nici măcar tu nu ai putut lăsa totul la mine... îmi pare rău că vei mai lăsa urme și în alt suflet... poate la fel de întristat ca al meu... și orb după lumină... și însetat de tine... măcar atât aș fi vrut să am numai eu de la tine... să fi avut eu toată tristețea ta, că tu nu știi să o țipi... din tine curge încet... voiam măcar să te vindec eu... și să te pierd curat... știu că nu te-a durut... se vede în spatele urii din ochii tăi de copil pedepsit la colț de viață... și e trist că oglinda nu îți arată ce urât sclipește în ochii tăi ura... îți arată doar un chip de ceară bine sculptat... și ești mândră de el... și orbită de propria-ți frumusețe... încearcă să vezi cu sufletul... deschide acum... când încă nu ai pierdut și ultima cheie... deschide sufletul... dar să nu îl desfaci ca mine... pe tavă... cui nu trebuie... că s-ar putea să îți plângă din nou... și nu aș vrea... că atunci și pata lăsată la mine ar plânge... vreau... nu, nu vreau... îmi doresc să te simt fericită... cu adevărat fericită... numai să ai grijă de suflet... și încerc să te iert... nu îmi cere să te mint că te-am iertat acum... dar o să te iert... o să te iert cu uitare, cu dor, cu tot ce ești... să te uit cu zâmbetul din prima seară... să te uit cu prima mângâiere... să te uit cu atingerea buzelor mele... să îți dau înapoi cuvântul urât ce l-ai țipat în inima mea... să iei cu tine tot... și să îmi lași o amintire... un cuvânt spus numai mie... un cuvânt sincer din tot ce mi-ai scris și vorbit... dar cel mai sincer cuvânt... chiar dacă ar fi doar simpla întrebare: „unde ești?”... știu că nu pot să îți cer adevărul din: „mi-e dor tine...”, pentru că știu că astea nu erau ale mele... știu ce vreau să-mi lași... mi-am amintit... mi-am amintit clipa când mi-ai zis că am cei mai frumoși ochi pe care i-ai văzut... mai ții minte?... nu, nu cred... dar ai zâmbit cu adevărat atunci... știu că sunt calic... dar vreau să am de la tine acea expresie a feței... acele cuvinte și zâmbetul tău cu mângâierea... atunci da, am simțit că a fost sincer... ce bine mă simt... nu m-ai mințit mereu... atât am vrut să simt – că o secundă din miliardele petrecute lângă tine nu ai murdărit!... ce fericit sunt... mersi și ție!... acum te rog frumos să pleci... târăște-ți sacul de amintiri de lângă mine că vreau să vorbesc cu îngerul meu... e supărat pe mine... și închis în dulap... el m-a supărat primul... și merită să stea acolo... că se juca când te-am întâlnit pe tine, și el a închis ochii... i-am deschis eu pe ai mei și atunci ai intrat tu înăuntru... a fost vina lui atunci... și vina mea... și vina ta... și vina tuturor și vina nimănui... nu mai e nicio vină... nu mai e durere, nu mai e dragoste... nu mai e nimic... nici măcar gol nu mai e... e plin cu nimic de iarnă, de timp și de miros de verde... e totul în mine... și cred că e prea mult, de aceea mă mișc mai încet... nu te îngrijora... o să te iert fără să știi măcar... și fără să îți mai pese... dar o să simți mai târziu fără să conștientizezi... va ști îngerul tău și îți va spune când dormi cu gândul la ce nu mai știi de mine... atunci când o să te întrebi dacă m-ai cunoscut vreodată... atunci când o să simți golul inexplicabil (dacă îl vei simți vreodată), atunci îngerul tău o să îți arate că da, am fost lângă tine cât ține o șoaptă în vânt... dar că tu erai prea plină de ură... prea obosită și sătulă ca să mă poți vedea lângă tine... vedeai prin mine... abia atunci, când o umbră de îngrijorare și sete de iertare vă apărea pe fața ta... atunci el îți va spune: „te-a iertat, te-a iertat dinainte ca el să știe, dinainte ca el să te cunoască, dinainte să vă nașteți erai iertată de el”, și da, cred că te-am iertat deja... mai trebuie să accept și eu că te-am iertat... tot ce știu acum e că, în ciuda jocului frumos de cuvinte creat mai sus pentru tine și pentru tot, eu am plâns un plâns dureros...”