Cubul de sticlă

Cubul de sticlă în care mă aflu este casa mea... nu sunt nefericit și nici nu vreau să fiu compătimit... sunt așa cum sunt și gata... faptul că știu că alții sunt într-o stare mai jalnică este o mare consolare, bineînțeles... că lumea ar fi putut să fie mai bună decât este? Da, poate, dar de ce să-mi pun astfel de întrebări? Am supraviețuit și, dincolo de toate aparențele, fac parte din specia umană... uită-te bine la mine, iubirea mea... recunoaște-mă, recunoaște-te... acesta sunt eu când, pentru tine, îmi lepăd pielea de fiecare zi și cea de sărbătoare... acesta mi-o fi, poate, sufletul... al tău, numai al tău... timpul e suspendat, bineînțeles... aici nu vom îmbătrâni, nici nu vom muri... ne vom bucura veșnic în acest semiîntuneric de amurg care deja siluiește noaptea, luminați de o lună pe care îmbătarea noastră a triplat-o... luna adevărată este cea din mijloc, întunecată precum o aripă de corb; cea care o escortează, culoarea vinului tulbure, ficțiunea... au fost abolite și sentimentele altruiste, metafizica, istoria, judecata neutră, impulsurile și operele de binefacere, solidaritatea cu specia, idealismul, simpatia pentru cel de un sânge cu tine; au fost șterși toți oamenii care nu sunt tu și eu... a dispărut tot ce ne-ar fi putut distrage i sărăci în ceasul egoismului suprem, care este al iubirii... acum, nimic nu ne stăvilește, nici nu ne inhibă, ca pe monștri ori ca pe zei... 

Acest sălaș triadic - trei labe, trei luni, trei spații, trei ferestre și trei culori dominante - este tărâmul instinctului pur și imaginația care-l servește, precum limba ta șerpească și saliva ta dulce m-au servit pe mine și s-au servit de mine... ne-am pierdut numele și prenumele, fața și părul, respectabila aparență și drepturile civile... dar am câștigat magie, taină și mulțumire trupească... am fost o femeie și un bărbat și acum suntem ejaculare, orgasm și o idee fixă... am devenit sacri și obsesivi... cunoașterea noastră reciprocă este totală... tu ești eu și tu, iar tu sunt eu și tu... ceva atât de desăvârșit și simplu ca o rândunică ori ca legea gravitației... perversitatea vicioasă - ca s-o spun cu cuvinte în care nu credem și pe care amândoi le disprețuim - este reprezentată de acești trei privitori exhibiționiști din colțul de sus din stânga... sunt ochii noștri, contemplarea pe care o executam cu atâta osteneală - cum faci tu acum —, despuierea esențială pe care fiecare o pretinde celuilalt în fiesta amorului și această fuziune care nu se poate exprima adecvat decât traumatizând sintaxa: eu mi te dărui, mi te masturbezi, ne sorbim... 

Acum nu mai privi... acum închide ochii... acum, fără să-i deschizi, privește-mă și privește-te așa cum ne-au reprezentat în acest tablou la care atâția se uită și atât de puțini văd... de-acum știi că, chiar înainte de-a ne cunoaște, ne-a îndrăgostit și ne-a căsătorit cineva, cu penelul în mână, care a anticipat în ce îngrozitoare glorie ne-a convertit, în fiecare zi și în fiecare noapte de mâine, fericirea pe care noi am știut s-o născocim...