Și toate îmi par astăzi atât de nefirești,
Suntem neînsemnați ca frunzele prin toamne
Și am uitat sa râdem sau sa citim povești.
Și sentimente mor în suflete de gheață
Și măștile ne strâng și rănile ni-s multe
Privim nedumeriți, cu ochii de paiață
Cum mor în noi duminici, dar cine să ne-asculte?
Murim câte puțin prin ploi și poezie
Când toate-n jur străine ne sunt și- mbătrânim,
Ne mai rămân doar codrii si-un tril de ciocârlie
Si-un ultim răsărit, prin versuri sa-l privim.
S-a murdărit albastrul din cer și din țărână,
Nu-l mai putem spăla decât prin pocăință,
Coboară printre noi și tine-ne de mână
Și dă-ne numai cât ne e de trebuință.
Și strigă-n noi vecernii și sărbători străbune
Ce le-am uitat prin lume de-atâta pribegie
Și pe altarul toamnei, căzuți în rugăciune
Ne lepădăm de toate, cuprinși de nostalgie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu