spre un miez ce se-ascunde-n menirea de-a fi
pasagerul pe care,-ntr-un joc de-a trăi,
îl transport într-un Eu ce îi este decor.
Este-acolo,-l cunosc, am mai fost pe la el,
strălucea în iluzii cum nu-s pe Pământ,
un miraj pe o mare-agitată-n descânt,
în culori ce nu pot fi descrise-n penel.
Nu-mi răspunde nici azi, nici nu are de ce
printre voaluri de liniști, se-ascunde, îl știu,
nici nu vreau să îl văd, doar m-asigur că e.
Aș putea, pe un dor, cu iubire să-i scriu,
să-i vorbesc despre noi, să-i arăt că “târziu”
e cuvântul pierdut în plăcerea că-s viu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu