Ca orbul ce în valuri ar sta să se înece
Și mâna ți-a cuprins-o puternic în strânsoare.
A ta pentru vecie, te-ar fi iubit cât zece!..
Venit de nicăieri, i-ai apărut aievea
Ca dar al Providenței ce-a coborât din cer…
Cât de deșarte visuri! O scurtă amânare
Sentinței pentru moarte….Sărmanul prizonier!
Din valurile mării ce se-agitau în goană
L-ai tras către lumină zâmbindu-i prefăcut,
Că malul e aproape, că simți deja nisipul…
O insulă pustie! i-ai spus… Și te-a crezut!
Sub masca inocenței pe-a înghețatei inimi
Vândută pe vecie pârdalnicului hău
Se ascundea cu grijă un demon al terorii,
Un chip fără de suflet…un monstru…un călău…
Ce gânduri necurate și ce simțiri de fiară
S-ademenești în plasă un înger prăbușit,
Făcându-l să mai creadă că ar avea scăpare
Din iadul ce în flăcări atât l-a chinuit?
Și ce plăcere crudă să-l smulgi dintre ruine,
Să mângâi și să sufli pe rana care doare?
Cum te mai rabdă Cerul? Pământul cum te ține
Când ai salvat un suflet doar să-l privești cum moare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu