day - 00 month - 0000

Scrieri personale, eseuri, proză, versuri, povești adevărate și reflecții de suflet.

0%

Cuvânt fără de... gând...

Cât sunt de invidioasă pe cei care, stăpâniți de o pasiune, și-o pot satisface!...   Bețivul nu găsește în sticlă nici un fel de cruzime; plecând din cârciumă, el cade în șanț, și se simte mai fericit pe o grămăjoară de gunoi decât un rege pe tron... cel robit simțurilor se duce în căutare de plăceri ușoare sau rafinamente impudice: un obraz fardat, o fustă scurtă, pieptul indecent dezgolit, vorbe deșucheate, și iată-l fericit; dă ochii peste cap, buzele i se umezesc, atinge cea mai înaltă treaptă a fericirii... jucătorul nu are nevoie decât de un postav verde și de un pachet de cărți unsuroase și uzate pentru a-și procura cumplitele neliniști, spasmele nervoase și diabolicele plăceri ale oribilei sale patimi... asemenea oamenii își pot satisface patimile sau dacă nu, cel puțin se amuză; mie, îmi e cu neputință... Gândul ăsta a pus până într-atât stăpânire pe mine, încât aproape că nu-mi mai plac artele, iar poezia nu mai are pentru mine nici un farmec; ceea ce înainte mă încânta, acum nu îmi mai face nici cea mai mică impresie... Poate că fericirea a trecut pe lângă mine, și n-am observat-o, ca o oarbă ce-am fost, poate că i-a răsunat și glasul, dar vuietul furtunilor interioare m-a împiedicat să-l aud... poate că m-a iubit în tăcere o inimă umilă pe care n-am înțeles-o sau am zdrobit-o, poate că eu însumi am fost visul cuiva, polul unei inimi în suferință, visul unei nopți și gândul unei zile...
Umblam cu brațele ridicate spre cer, dornică să culeg stelele care îmi scăpau... am comis o mare greșeală: i-am cerut iubirii altceva decât iubire, i-am cerut ceea ce nu-mi putea da... nu am înțeles sensul acestui splendid simbol... i-am cerut un spirit sublim, poezie, frumusețe, adică tot ce nu are... amorul nu poate oferi altceva decât pe sine însuși și cel care vrea altceva nu-i demn de a fi iubit... Se vede că m-am grăbit prea tare, și am pierdut momentul... Dumnezeu, care mi-a împrumutat viața, nu mi-o va lua înapoi înainte s-o fi trăit... la ce bun să-i dai unui poet o liră fără strune, și omului o viață fără dragoste?... Dumnezeu nu poate comite o asemenea inconsecvență și, fără îndoială, în clipa hotărâtă, va trimite în întâmpinarea mea pe acel pe care trebuie să-l iubesc și de care trebuie să fiu iubită... dar de ce oare mi-a venit dragostea înainte de a-mi fi venit iubitul?... De ce oare mi-e sete când nu zăresc încă izvorul care să mi-o potolească? Sau de ce nu pot zbura ca păsările deșertului spre oaza unde pot găsi apă?... Lumea este pentru mine o Sahara fără puțuri și fără curmali... nu există în viața mea un singur colț umbros unde să mă adăpostesc de soare, îndur toate arșițele pasiunii fără a cunoaște nespusele ei extazuri și delicii; îi știu chinurile, dar nu și plăcerile... sunt geloasă pe ceea ce nu există, mă tulbur din cauza umbrei unei umbre, suspin fără nici un rost, am insomnii pe care nu vine să le înfrumusețeze nici o fantomă adorată, vărs lacrimi care curg până la pământ fără ca nimeni să mi le șteargă, arunc în vânt sărutări pentru care nu primesc nici una în schimb, îmi stric ochii încercând să descopăr în depărtări o formă nesigură și înșelătoare, aștept ceea ce nu va veni, și număr orele cu înfrigurare, ca și cum aș avea o întâlnire... Oricine ai fi, înger sau demon, păstor sau prinț, tu, pe care nu te cunosc, dar pe care te iubesc, nu te mai lasă așteptat vreme atât de îndelungată; de nu, altarul va fi mistuit de flăcări și nu vei mai găsi în locul inimii mele decât o grămăjoară de cenușă rece... coboară din sfera în care te afli, părăsește cerul de cleștar și vino, spirit consolator, să arunci asupra sufletului meu umbra marilor tale aripi... tu, bărbat pe care te voi iubi, vino, să te cuprind în brațele pe care le țin deschise de atâta vreme... Dacă vei veni prea târziu, nu voi mai avea puterea să te iubesc: inima mea e ca un porumbar plin de porumbei... la fiece oră a zilei își ia zborul câte o dorință... porumbeii se întorc în porumbar, dar dorințele nu se mai întorc în inimă... azurul cerului albește sub nenumăratele lor stoluri; ele pleacă, străbătând spațiile, din lume în lume, din cer în cer, căutând vreo iubire pentru a se opri și a înnopta; grăbește pasul, visul meu, sau nu vei mai găsi în cuibul gol decât cojile de ou ale păsărilor care au zburat... și dimineața îmi va înnopta zilele... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu


Aș vrea să știu cât să mor până când m-oi îndura să mă îngrop sub alte amintiri... aș vrea să știu cât să trăiesc ca să pot vreodată să uit de mine... aș vrea să știu cât să aștept până când voi jeli moartea sufletului meu... aș vrea să știu cât să rabd să-mi vărs inima pe hârtie cu roșu alb... aș vrea să știu cât să plâng ca să uit de mine și de tot, și ce-am pierdut... aș vrea să știu cât să scriu până când cântecul meu va căpăta ultimul refren... aș vrea să știu cât să vreau... și aș vrea să știu cât să știu, și cât să mai aștept?...

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *

Bine ai venit!
NURILUSA

BLOGUL LUI PETRE-VITAN

Fotografia mea
Dumnezeu nu trebuie să fie lângă mine, dar El este mereu în gândurile și în inima mea.
Flag Counter>
Statistici Blog
● Online acum: ...
📅 Vizite ieri: ...
📊 Luna aceasta: ...
🏆 Total vizite: ...
💖 Copyright © 2018 - ☙ Reflecții și metafore
💖 Powered by Reflecții și metafore ⋆⭒˚。⋆ Design by Ileana ⋆⭒˚。⋆