De tot ce simt, să mă dezbrac

Ce mult aș vrea să mă ascund de tine!

De minte, chiar de tot, să fiu sărac,

Un biet nebun care-a uitat de sine,

Iar, de ce simt, să pot să mă dezbrac.

Să nu te văd mărșăluind prin gânduri

Sau scormonindu-mi inima din piept,

Să nu mă las, ca în atâtea rânduri,

Cerșindu-ți mângâierea, să aștept.

Te-ai strecurat, ca un venin, în sânge,

Acestei boli nu i-am găsit un leac,

Îmi ești la fel ca haina ce mă strânge,

Pe care nu am cum să mi-o desfac.

Nebun să fiu și, cine-am fost odată

Să nu mai știu, să umblu fără rost,

Iar umbra ta, în veci, să nu mai poată

Să afle unde-mi caut adăpost.

Pierdut, desculț în ploaie, să mă poarte

Fantasmele ce-mi fredonează-n gând

Iar, nepăsându-mi că e zi sau noapte,

S-alerg la braț cu vântul, tremurând.

Doar iarba să îmi fie așternutul

Și cerul să îmi țină adăpost,

Iar viața să renunțe ca tributul

Să i-l mai dau, iubită că mi-ai fost...

Dă-mi, Doamne, Tu, un strop de mângâiere,

Și nebunia poate fi un leac,

Nu vreau pe lumea asta vreo avere,

Vreau doar, de tot ce simt, să mă dezbrac!