.jpeg)
Trăind, mereu, același început,
Te-alung din gândul meu, apoi te caut,
Strigându-ne atunci când ne-am pierdut.
Mi-e cald ... mi-e frig ... mi-e bine ... iar mă doare,
Ne biciuim cu vorbe ... mint ... mă minți ...
Pierduți, apoi, într-o îmbrățișare
Ne regăsim, ca doi copii cuminți.
Și iar te-alung ... și iar te chem ... O, Doamne!
De s-ar sfârși odată acest chin,
Să nu mai simt, sărutului tău, gustul,
Care nu e nici miere, nici venin.
Ca un blestem mi-ai apărut în viață,
Iar eu nu am putut să mă ascund,
De-aș fi avut de-ales să beau otravă,
Aș fi băut paharul pân* la fund.
Plâng nopți în șir că nu-mi găsesc puterea,
Nici să renunț, nici iadului să-i cer,
Ștergându-ți, pe vecie, datoria,
Să nu mi te mai țină prizonier ...
Și, cum să fac? Învață-mă, Tu, Doamne!
Doar Tu le știi, pe toate, cel mai bine ! ...
Când, să renunț, ar însemna să-mi lepăd
O jumătate-a inimii din mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu