Când nu mai știu care mi-e locul,
Că-n versuri pot să plâng, să zac,
În verde să-mi pictez norocul...
Și pot să colorez pământul
În auriu, de sărbătoare
Și dulce să-mi fie cuvântul
Și să devin o visătoare...
Și pot să scriu de frumusețea
Crinilor din luna Mai
În valuri să -mi înec tristețea
Și să îți cer, de vrei, să stai...
Și pot să strig, să râd, să plâng,
Să mint că lumea-i doar frumoasă,
Când eu, un muritor nătâng
Nu mai găsesc drumul spre casă...
Și- atâta toamnă, și-atâta dor
de mă-nfior a mia oară,
aș vrea, ca odinioară
colinde s-aud undeva...
Doar glasuri stinse,
miros de lumânări și candele-aprinse...
Și mâini împreunate-a rugăciune,
in sobă mai arde-un tăciune
și plânset de mame se-aude,
mi-s mâinile ude
de lacrimi, și mă-ntreb...
,,De ce atâtea patimi, Doamne?
Și- atâtea toamne,
si-atâtea boli ce sapă-n noi,
culori prea sângerii,
prea mult nenoroc si-atâtea nevoi?
Mă strânge de umeri o umbră,
începe Doamne să numeri în gând
un alt pământean de rând
ce se stinge
si-alaiul din trei inși
care-l plânge...
Noapte și frig peste oase,
peste chipuri albe ca ceara,
odinioară frumoase,
doar toamna,
splendoare-n rugină
e-așa-ncântătoare,
și parcă, nimic nu mai doare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu