Am căzut ca pradă propriului meu gând
Și mă simt ostatec, în abisul mut.
Mărie, Fecioară, plec genunchii mei
Peste glia care te-a ținut cândva,
Căci acum Tu, însăți, porți pământul tot,
Cerul, omenirea, Tu ne ții pe toți.
Mărie, Fecioară, știu că mult greșesc
Și-ți cerșesc Lumina să pot s-o zăresc,
Mantia-ți albastră, brâul argintiu,
Cu Acoperământul, cort de căpătâi.
Mărie, Fecioară, dacă le-aș vedea
Atunci gândul ăsta n-ar mai pregeta
Să aducă-n suflet răutăți și scârbe
Ce transformă viața, în coșmarul minții.
Maica Domnului sa va ocrotească oriunde v-ați afla!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu