Mesteceni…

Și mestecenii pădurii

cresc, iubite,

către cer,

lângă izul mătrăgunei

împletind un fel de fler.

Aripi parcă își înălță

crengile

spre rugăciuni,

și-ar dori și ei o soață

poate, chiar dintre aluni.

Au argint în frunza lor,

strălucire

de la soare,

poartă și oftat, și dor

prin vânt, cu a lui rafale.

Îndărătnică ce-i toamna,

le desprinde frunzele,

colorate,

și le lasă în tulpina

doar miros de frunze moarte.