Rămâi cu mine

În viața mea ai fost ca un miracol

Ce s-a-mplinit când nici nu mă gândeam.

Cum aș putea să mă despart de tine?

Cum să trăiesc știind că nu te am?

Mi-aș vinde anii-n târg ca pe mărgele,

Dar ultima suflare să ți-o dau!

La ce-aș trăi de n-aș mai fi cu tine?

Și fără tine ei ce rost mai au?

Să rătăcesc prin propria-mi viață

Simțind dureri ce nu le-aș suporta?

Un simplu trup rămas fără de suflet

La ce-ar trăi, de ce ar exista?

M-am dăruit cu totul numai ție,

Îmi ești deopotrivă ger și foc,

În urma mea surpată e cărarea,

Chiar dac-aș vrea, n-am cum să mă întorc.

Am fost un timp încremenită-n gheață,

Iubirea ta m-a învățat să zbor,

Rămâi cu mine dacă mi-ai dat aripi

Căci, fără ele, sigur am să mor. 

Hoțul de inimii

Trecutul, astăzi, iar mă răscolește

Și-mi vin în minte zeci de amintiri

Ce le crezusem mai demult pierdute

În scrinul vechi, al vechilor iubiri.

Privind în gol, mă-ntreb nedumerită:

Ce urmă de blestem m-a căutat

De m-a făcut să te iubesc pe tine

Și m-ai avut, deși n-ai meritat?

În palma ta mi-am pus cândva iubirea,

Mi-am dăruit ființa ca pe-o floare,

Dar n-ai știut s-o faci să înflorească

Și, neudând-o, ai privit cum moare.

Un mugur doar, ce căuta lumina,

Mințit de scânteierea-ți din priviri,

Credeam atunci că-n doi vom scrie-o filă

În cartea vieții-a marilor iubiri.

Așa cum vânătorul câteodată

Îi spune prăzii ,,Cât de mult îmi placi!”

Apoi, țintind și, fără remușcare

C-un rânjet crud apasă pe trăgaci

Așa a fost! Tu, vânătorul rece,

Eu, căpriorul ce l-ai împușcat!

Ești doar un hoț și ucigaș de inimi!

Tu nu știi să iubești cu-adevărat!