Din a vieții dimineață m-am trezit către apus,
Dispărură ca și aștrii, când se-arată primii zori,
Tot așa precum dispare, vara, roua de pe flori.
Mi-am dorit, trecând prin lume, să încerc puțin din toate…
Ce speranțe! Câte visuri! Câte doruri ne-mpăcate!
Însă, amețit de vraja minunatelor plăceri,
Am pierdut, pe rând, toți anii dăruiți de primăveri.
Trist și singur, câteodată retrăiesc o amintire
Și o văd pe Ea, Femeia, în a minții plăsmuire
Iar cu mâna tremurândă vreau mijlocul să-i cuprind…
O nălucă… o fantasmă înspre care mă întind…
Întâlnind amurgul vieții, privesc norii de furtună
Ce-nfricoşători şi negri în viteză se adună,
Drumul mi se îngustează și se-nchide-n urma mea…
Ce mai sper că, de la capăt, altă cale voi urma?
,,Suflet pustiit și singur, ce mai speri la o minune?
Cum să îți clădești palate pe-ale valurilor spume?
Viața ta s-a scurs, vezi bine, prin a timpului clepsidră
Și-ntunericul te soarbe ca în clești să te cuprindă!
Vai, sălbatică himeră ești tu, viață, tu, amor!
Frumusețea tinereții mi se duse ca un nor…
Ieri dansam pe ritmul magic în al dragostei duet,
Azi mă pregătesc în grabă pentru… ultimul banchet!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu