Oare chiar am rămas singuri?

Mi-am luat puțin concediu și am mers undeva pentru a mă odihni puțin. Aici am constatat cu tristețe că sunt foarte mulți oameni singuri și când spun singuri nu mă refer la singurătatea proprie ci la singurătatea sufletului. Văd cum le țipă sufletul de singurătate și ei nu au curaj să vorbească. Uni se ocupă de lucruri ce le cred mai ’’concrete’’ și nici nu-i încurajează nimeni. Am încercat să vorbesc cu uni dintre ei despre asta, însă sunt descurajați... încerc să îi ajut atât cât pot... pe uni chiar am reușit să-i văd zâmbind după câteva ore și dispuși să mai poarte o discuție cu mine. Cineva mi-a spus azi că doar cu mine poate vorbi, că a prins încredere în mine, iar eu am întrebat de ce crede asta deoarece mă cunoaște de o zi, iar în viața de zi cu zi are prieteni, cunoscuți, familie...- știți ce mi-a răspuns? – am încercat să vorbesc cu cineva și m-a luat în râs, iar de atunci a încetat să mai vorbească cu cineva. E foarte greu să nu ne putem spune durerea sufletului cuiva... la un moment dat sufletul va urla de singurătate și durere... sufletul nu cere decât puțină atenție pentru a se elibera de negativism. Azi m-am întristat când am văzut atât de mulți oamenii ce nu au cu cine să vorbească, nu are cine să-i asculte, mă doare că sunt singuri.