Chiriași ce stăm pe Terra și nu așteptăm plocon.
Mângâierea soarelui șterge fruntea de sudoare,
Ce s-a transformat în lacrimi de atâta osteneală.
Aripile vântului ne cutreieră spre ceruri,
Odihnind trupuri ce ziua și-au făcut doar datoria.
Ploaia vine și ne spală de păcatele ascunse,
Făptuite fără voie, din prea multă omenie.
Fulgii albi, cernuți de nouri,
Se ating de mâna care,
Nu stă nici măcar o clipă…
Doar atunci când face Cruce.
Închinarea să ne fie călăuză, mântuire,
Reușind prin munca noastră,
Ca să ne câștigăm pâinea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu