Dăruind viață Mamei Pământ,
Căci tot coboară pe a sa tulpină,
Om după om așa cum i-a fost scris.
Și-a mulțumit cu-n strigăt decibelic,
Ce-a smuls mulțimi de lacrimi pe obraz,
Mărgăritare fine în semn de împlinire,
A oamenilor care-au devenit părinți.
Și este greu, dar și mirific
Să crești un pui de om nevinovat,
Care nu știe ce i se întâmplă,
Ci tu ești cel ce trebuie să îi explici.
Și îl transformă zilele ce trec și vin,
Mărind dimensiuni de linii și contur,
Ce nasc în minte mii de întrebări,
Care necesită studiu și căutări.
Și fiecare-n parte înțelege,
Că viața e un dar neprețuit,
Că-i vremea pentru asumare
Și întâlnirea cu destinul fericit.
Și ciclul vieții se repetă,
Pornind întotdeauna de la doi,
Contribuim așa cum se cuvine,
Să ne lăsăm amprenta pe acest pământ.
Și experiența anilor trăiți,
E împărtășită cu vădită bucurie,
Celor ce-au devenit la rândul lor părinți,
Spre a le ușura plăcuta meserie.
Și timpul te ascultă fără ezitare,
Lungind numărul zilelor de experimentat,
Căci n-ai fost laș în tot acest răstimp,
Ci ai iubit și dăruit din toate.
Și liniștea îmbracă altă formă,
Îți dă curajul să privești în tine,
Să te întrebi de-ai fi putut să faci,
Mai multă lume în juru-ți fericită.
Și cauți să împaci întreaga viață,
Cu stările de care nu ai fost prea mândru,
Zărind în ele ochiul luminos,
Care te-a ajutat să nu mai calci în străchini.
Și fiecare experiență retrăită-n minte,
Sunt lecții necesare marelui parcurs,
Fără de care n-ai fi fost în punctul,
În care-i înțelegi pe toți.
Și în această stare mulțumită,
Cerul deschis precum laleaua îți promite,
Că va păstra petalele pe-a sa tulpină,
Ca omul iubitor să fie veșnic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu