Și am zburdat șăgalnic printre amintiri,
Simțind doar sentimente de recunoștință.
Că sunt aici aceea, ce are conștiință
Și crede cu tărie că totu-i cu putință,
E doar motiv de bârfă, ar zice unii-n barbă,
Dar am trăit momente ce m-au încurajat
Și m-au purtat prin clipe ce sunt de neuitat.
Din resturi construit-am un drum frumos ce are,
Și-n față și în spate, câte un mare soare,
Ce-mi sunt ca și busola, indicatori de vază,
Ca să-mi îndrept privirea spre ceea ce urmează.
Mă văd pășind pe cale, vibrând a voioșie
Și înțelegând că totul, așa a fost să fie,
Chiar dacă, pe alocuri, n-am priceput de îndată
Și-am zăbovit cu gândul, la câte-o mare faptă.
Să înțeleg că omul, nu poate să cunoască,
A sa mare putere, așa ca dintr-o dată,
Ci-i trebuie să afle, puțin câte puțin,
Că cel mai mare dar este chiar el.
Venim pe rând în lume și singuri, singurei,
Ca mai apoi să dezvoltăm mulțimi de prietenii,
Să ne însoțim pe cale și să ne sprijinim,
Căci doar așa se face și bucurie-n cer.
Pe cale ne întâlnim când suntem pregătiți,
Să împărtășim din taina ce am mai deslușit,
Căci orice-ar face omul, nu poate să înțeleagă
Și ultima silabă din tot ce înseamnă viață.
Parcurgem în etape, o serie de teme,
Ce vin să ne arate ce lecții ne-am ales,
Dar profunzimea vieții ne pierde în detalii
Și nu ne luminează, decât mult mai târziu.
Sunt mulți ce cred că vârsta își tot pune amprente,
Când anii sunt doar număr, de-i lași să curgă lin,
Fără să stai cu ochii pe ceas și-n buletin
Sau în oglinda vieții, tot urmărind un rid.
Suntem pe calea vieții, acum în aste vremuri,
Căci sufletele noastre așa au hotărât,
Să ne urăm de bine și multă sănătate,
În ziua-n care steaua, pe rând ne-a răsărit.
Așa este tot omul, făcut să viețuiască,
Dansând în ritmul dulce al sufletului său,
Să simtă cum plutește pe valurile vieții,
Gustând din fericirea de a fi...
Un om, pe a sa cale, ce învață-n permanență,
Să fie și util, și amuzant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu