Pe clape zglobii de pian,
Îmbată-ți ființa cu ceai de drăgaică,
Ca dragostea, pururi, să fie-n stomac.
De aici fluturi mii, cu aripile lor iridescente,
Pornesc prin lume spre a o îmbrățișa,
Sărută toate florile din cale, până într-o zi,
Când nu se mai despart de Gypsophila.
Zăpada din mijlocul verii,
Adună cărări la un loc,
Te face să prinzi rădăcini,
Alături de omul cel drag.
În timp, din semințe, se înalță tulpini,
Și prin glasurile lor voioase, ca ale clopoțeilor de ghiocei,
Se aduce un plus de speranță,
Pentru bătrânele flori de alun.
Apoi totul crește, tulpinile se transformă în cedrii
Care sună, păstrând echilibrul și calmul emoțional,
Ce vindecă orice durere ascunsă
Și scoate la lumină numeroase comori:
Blândețea violetelor de parma,
Răbdarea, încrederea și prietenia margaretelor,
Recunoștința abundenței hortensiilor mov,
Gândurile vesele ale galbenelor lalele,
Înțelepciunea și speranța irisului albastru,
Iubirea necondiționată a celor cincizeci și unu de trandafiri roz.
Acestea formează buchetul ce nu ofilește,
Deși peste el trec foarte mulți ani,
Tot stăruie mândru în mijlocul casei,
Dând vieții un sens inedit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu