Și am construit cu lacrimi, fortuit, un sanctuar,
Prizonieră în propriul cuget, neîncetat mă amăgesc
Și fac față deznădejdii doar fiindcă te iubesc!
Plânge sufletul în mine și ca frunza mă usuc
Martor mi-e o turturică, ce-are cuib în vârf de nuc,
Ea mă strigă și mă cheamă, dimineața-n zori de zi
Iar eu îi răspund cu teamă…ce m-aș face de n-ar fi?
Ea îmi știe adânc mâhnirea și doar ea îmi știe dorul
Urmărindu-mi cu privirea, lacrima ce umple norul!
Aș muri în penitență, arzând tot m-aș face scrum
Și a timpului cadență, m-ar lăsa pierdută în drum!
Mă albește așteptarea, și de tot mă-nstrăinează
Sunt un val ce-și plânge marea ce în vânt se ruinează!
Ca o barcă în derivă rătăcesc în voia sorții
Străbătând stingheră deșertul și fugind din calea morții!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu