Cu o peniță de argint,
Ce-și ia cerneala necesară,
Din călimara Sufletului nevăzut.
La început, când șchioapătă prin viață,
Fără să înțeleagă ce și cum,
Penița de argint e mânuită
De cei în casa-n care-ai cuibărit.
Cu timpul, se formează o părere
Și întrebările devin răspuns,
Penița de argint abia așteaptă,
S-o strângi cu degetele tale lungi.
Deschizi un nou capitol pentru viață,
Lăsând amprenta sorții peste tot,
Devii romancierul fără carte tipărită,
Însă în Ceruri e știută pe de rost.
Tot curg cuvinte ce formează rânduri,
Mai ștergi pasaje întregi ce nu îți plac,
Reformulezi ca să împaci protagoniștii,
Ce pe parcurs, în viața ta, s-au strecurat.
E liniște și zgomot, râsete și plâns,
Penița de argint se poticnește
Când lacrimile curg pe pagini,
Și din acest motiv, rămân nescrise.
Blancul ivit din nepăsare sau din neputință,
Ar vrea să pună punct activității creatoare,
Însă penița de argint ce-ți stă la tâmplă,
Trezește conștiința adormită și dă vedere largă-ntre sprâncene.
Și te așezi conștiincios în bancă,
Ca și elevul silitor,
Penița de argint e iarăși trează,
Să scrie despre tot ce n-a visat.
Renașterea aceasta din cenușă,
Te face să privești încrezător,
Îți dă un prieten nou, recunoștința,
Pe care să îl porți în buzunar.
Penița de argint nu-i obosită,
Deși scrii neîncetat cuvântul mulțumesc,
Chiar și atunci când vocea-i sugrumată,
Se-aude printre buze, te iubesc.
Nu ai nevoi ce nu sunt potolite,
Căci prin cuvinte te hrănești,
Penița de argint te înviorează
Și-ți toarnă elixirul zeilor pe gât.
Ajungi în vârf, ca să o iei la vale,
E legea firii omenești,
Penița de argint este tocită,
Dar tot nu vrea să pună punct.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu