Cu capul aplecat spre stern,
Fără să îi zâmbești naturii,
Fără ca viața s-o saluți!
Lasă-ți poverile ce te apasă
Într-un hambar plin cu porumb
Și c-o lopată uriașă, înăbușe-le rând pe rând.
Apoi, bate piroane, pune lacăt,
Privește cu ochi blânzi în calendar,
Notează ziua cu pricina și ieși în stradă fluierând.
De-acum ești liber să privești spre soare,
Observi ce e în jur, pe unde treci,
De ani de zile dus-întors, pe-aceeași cale,
Și nu știai că pe alee sunt atâția brazi!
Tu, Omule, ce îți plimbi corpul,
Timid, ascuns, cu gâtul îndesat adânc între clavicule,
Iar mintea-ți rătăcește printre atâtea gânduri!
Deșartă-le pe toate într-un sac,
Sugrumă-l cu o funie mai groasă,
Fă noduri unul după altul, să nu iasă
Și aruncă-l unde-i hăul cel mai depărtat.
Apoi, zâmbește soarelui ce-ți luminează ziua,
Miroase ale florilor parfum,
Scaldă-te-n ape de izvor, cântă cu Lie Ciocârlie,
Fă lucrurile la care ai visat și odihnește-te, fără de ceas.
E liniște în jur, dar și în minte,
Te simți ca nou-născutul ce nu are griji,
Te îndrăgostești de propria ta viață,
Uitând de un hambar și de un sac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu