După o perioadă cu ploi reci și abundente,
Frumosul anotimp s-a animat
Și au pocnit mii de boboci, în soare.
Purtam o rochie de voal,
Ce flutura în ritmul pașilor,
Eram grăbită și n-am observat,
Cum ochii tăi îi căutau pe-ai mei.
Într-un moment mai delicat,
Când ușile tramvaiului mi s-au închis în față,
M-ai prins de mână și m-ai tras spre tine,
Iar ochii ni s-au întâlnit.
În ei se oglindea tot universul,
Erai stăpân pe tine, categoric,
Cu o putere de magician,
Am stat îmbrățișați, fără să ne vorbim.
Într-un târziu, când călători grăbiți,
Să urce și coboare din tramvaie,
S-au tot împiedicat de noi,
Ne-am cerut scuze și am plecat la pas.
Sorbeam pe rând din vorbele rostite,
Ca dintr-o cupă în care, e cel mai nobil vin,
Nu mai știam unde doream s-ajung,
Dar nici să ne oprim din mers.
Așa se face că a venit noaptea,
Noi tot vorbeam voioși, sub clar de lună,
Nu obosisem în a povesti,
Doar gleznele doreau să se așeze.
Au trecut orele din noapte,
Iar dimineața ne-a găsit pe-o bancă
Și de atunci vorbim neîncetat,
Despre iubirea ce ne-a fascinat.
N-aduce anul, ce aduce clipa,
O întâmplare absolut banală,
Care ne-a hărăzit să ne îndrăgostim,
În stația tramvaiului, pe șine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu