Somnu-mi zboară dintre gene și aiurea o apucă,
Luna-mi luminează calea lacrimilor dintre pleoape,
Eu mă rog, printre suspine, să te pot avea aproape.
Doamne! Ce blestem! O clipă te-am privit și-a fost de-ajuns,
Nebunia disperării până-n sânge mi-a pătruns.
În oceane verzi de rouă mă atragi cu-a ta privire
Și mă faci să sorb din ele dulce strop de fericire.
Dar privindu-te întruna mi-e voința spulberată
Iar la piept îți strâng portretul înc-o dată și-nc-o dată,
Chipul tău magia lunii, ochii mei adâncă apă,
De-i închid mi-apari aievea parc-ai fi lipit de pleoapă.
Nu mai vreau să știu de mine, de nimic nu mai îmi pasă,
Vreau să uit însă iubirea mă-nfășoară ca-ntr-o plasă,
Te iubesc precum iubește soarele lumina vie
Însă inima din tine niciodată n-o să știe.
Tu ești cerul ce veghează miliardele de stele,
Eu adâncul ce ascunde toate dorurile mele,
Eu sunt fulgerul ce arde risipindu-se în zbor,
Tu ești vântul ce mă poartă și-adoratul tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu