A venit dorul acasă,
După ce a pribegit,
Prin cătune și orașe.
Stă proptit de tocul ușii,
Parcă-i teamă ca să intre,
Nu știe ce să îndruge,
Drept scuză, c-a întârziat.
De un veac și jumătate,
Umblă haihui, n-are leac,
A cătat locuri ascunse,
Pe care le-a populat.
Cum îi tolba plină ochi,
De săgeți cupidiene,
Dorul a prins rădăcini,
În mulțimi de oameni tineri.
Și mi l-au purtat prin ceață,
Până s-a dezmeticit,
L-au adăpat cu agheasmă,
Ca să-l ție priponit.
Doru-i dor și-n cuib de barză,
N-are cum să stea pe loc,
Fuge să își facă treaba,
De a scoate la iveală, partea frumoasă din om.
Pe aleea cu trifoi,
S-a întors acasă dorul,
Să mai răsufle puțin,
După atâta umblătură.
Știe că și-a îndeplinit,
Misiunea personală,
De a-l face îndrăgostit,
Pe-orice om îi iese-n cale.
Acum vrea să se răsfețe,
Cu a lui mândră consoartă,
Într-un colț uitat, de Rai,
Pe aleea cu trifoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu