Spre cerul albastru de la Pământ,
E sfântă baladă călătoare,
Purtată în adieri de cuvânt.
Poezia poate să-și ia lin zborul,
Ori pasu-i rămâne lipit de Pământ,
Condorul în zări îi poartă dorul,
Și caldă alinare e-n sufletul sfânt.
E strigătul în miezul de noapte,
Ori dragostea ce mă face s-aștept,
Durerea adâncă, spusă în șoapte,
Când inima se zbate în piept.
Susurul rece al izvorului care adapă,
Ciute, peste stânci în creste săltând,
În vale adâncă, meandrele-și sapă,
Izvorul de munte din coamă plecând.
E ziua și noaptea, libertatea și dorul,
E albastrul cerului spre infinit,
Spre norii pufoși, plutindu-și zborul,
În valuri de mare, pescărușii în asfințit.
E iubirea din noi și dorul ca jarul,
De dăruiești, vei știi să primești,
Regăsim în poezie o parte din harul
Ce-i scris în hărțile lumii cerești.
Parfumul florii de tei de la drum,
Cu mireasma lui îmbătătoare,
Ori parfumul din flori de salcâm,
Când dorul tău e o caldă visare.
Ne vom întoarce iarăși la vers,
Să-i brodăm lui, iubirea noastră,
Nu e nici margine de Univers ,
Universul, parte din noaptea albastră.
Dar, de la cer și pân’la Pământ,
Căutăm, oaza minunată de visare,
În murmurarea șoaptei și-n cânt,
Poezia este și rămâne, înălțare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu