Amintiri ce prind contur, când le lași să se trezească,
Din a vremii amorțire sau a timpului mișcare,
Într-un ritm purtat pe șine, chiar de trenul vieții însuși.
Fiecare tren aleargă, dintr-o stație în alta,
Își adaugă continuu, câte un vagon în spate,
Însumând același număr, ca al anilor trăiți,
Ne plimbăm cu trenul vieții, pe al șinelor poteci.
Primele șapte vagoane, au amprenta părintească,
Strașnic impregnată-n Sine, strâns legată de aceștia,
Cu deprinderi copiate și cu vorbe imitate,
Încercăm să scoatem capul, într-o colectivitate.
Următoarele ne-arată, cum am căpătat curajul,
De a fi în compania, unor semeni diferiți,
Ne-am format o conduită, care să ne-acomodeze,
Cu orice activitate, din care avem de învățat.
Trenul vieții tot aleargă, suntem într-un du-te-vino,
Se tot urcă și coboară, oamenii predestinați,
Pentru lecții de iubire, de iertare, acceptare,
Care-au fost deja alese, înainte de-a ne naște.
Facem multe lucruri care, ne conduc către un țel,
Suntem diferiți, dar totuși, toți avem umanitate,
Atragem ceea ce suntem, chiar în fiecare clipă,
Câștigăm recunoștință, pentru ceea ce avem.
Într-un ritm purtat pe șine, chiar de trenul vieții însuși,
Este fiecare om, indiferent de condiții,
Nu vorbesc de comparații, dar ne tot intersectăm
Și căutăm să atingem, fericirea de a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu