E seară, ne îndreptăm spre noapte și cum noaptea pentru mine e mai mult tristețe…Încerc să adorm și să pot uita tristețea ce se lasă de câteva nopți asupra mea. Când în sfârșit reușesc să adorm vin visele ce nu-mi dau pace…Vise fără substanță…Fără continuitate…Vise întretăiate de câte un oftat…Cu câte o lacrimă pe obrazul cel trist și fără de speranță zilei de mâine. Astă noapte ploua și trezindu-mă din somn, am ieșit afară și am simțit o ploaie mohorâtă, tristă, nepăsătoare ca și lacrimile mele ce se scurgea pe obraji…Iar inima mi se făcuse mică și căuta să se ascundă de tot ce o-înconjoară. Nu am avut o inimă arzând niciodată…Însă am tot sperat că voi avea și cu toate astea…Inima mea e palidă. Oare de ce?…Întrebări fără rost…Întrebări la care nimeni nu îți poate răspunde cu precizie. Știu, nimeni nu poate da substanța unui vis. Am auzit multă lume crezând în vise…Vă rog…Dați-mi voie să mă îndoiesc…Eu nu cred deoarece ploaia din sufletul meu e foarte rece…Acoperă cerul inimii mele…Iar o steluță mică abia mai pâlpâie, mai speră la un vis…Un vis de, de parte…Încât va deveni o nălucă uitată. Intru în casă și mă așez pe pat, iar gândurile iară mă apasă și vin întrebări fără răspuns și gânduri pentru eternitate. Acum scriu…Dar nu scriu eu…E inima mea care își cânta dorul…Ea mereu îmi lasă gândurile pe hârtie și…În sfârșit adorm. Visez:…O mână rece diafană mi se întinde…O ating și tresar…E rece…Mi-aș fi dorit să fie caldă. O strâng pentru a-i da căldură, iar flacăra din inima mea crește pentru a putea încălzi aceea mână. Ceva mă atrage înapoi…E teama, însă mă las purtată fără cuvinte și mă întreb de ce nu fug? Nu știu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu