Rămân pe baricade, nu voi fugi de ea,
Nici n-am să-not prin ceață,
Nu-mi va fi frică de tornade.
Când norii grei pe cer se adună
Și lumea pare un ecou străin,
Eu merg zâmbind prin marea de furtună,
Căci cheia speranței o dețin.
Chiar dacă pașii sângerează-n drum
Și timpul lasă urme mână-n mână,
Din orice prăbușire și din scrum,
O forță nouă înăuntru-mi tună.
Privesc spre cer, lăsând în urmă chin,
Luându-mi zborul spre vise ce-mi aparțin,
Trecând de noapte și de nori de smoală,
Zburând spre-o stea într-un destin.
Splendide versuri! Ai reușit să surprinzi perfect contrastul dintre norii de smoală ai vieții și lumina stelei spre care alegi să zbori. Să mergi zâmbind prin marea de furtună este o dovadă de mare noblețe sufletească. Mulțumesc pentru această lectură care inspiră și înalță!
RăspundețiȘtergereMulțumesc din toată inima! Gândurile tale sunt ca o adiere caldă după furtună. Mă bucur că am reușit să îți transmit această stare de speranță. Să nu uităm niciodată să privim spre stele, indiferent de nori!
RăspundețiȘtergere