Purtat de vânturi fără țel,
Când nopțile devin prea grele
Și pașii rătăcesc la fel,
Oprește-te o clipă-n cale,
Nu te teme de ce-a trecut,
Căci vântul care azi te doare
E doar un nou și blând început.
Ridică-ți ochii spre lumină,
Lasă pământul obosit,
În cerul larg și fără margini
Găsești tot ce ai prețuit.
Și-ascultă-ți inima cum bate,
În pieptul tău e-un univers,
O simfonie de speranță
Ce dă vieții un alt sens.
Atunci vei înțelege taina,
Că dincolo de orice nor,
Ești liber ca o pasăre-n văzduh,
Purtat de-al dragostei tău zbor.
O poezie superbă, plină de sensibilitate și profunzime! Mi-a plăcut mult ideea că vântul care doare este, de fapt, vestitorul unui nou început. Rândurile tale oferă un sentiment cald de eliberare și liniște. Felicitări pentru felul în care reușești să transpui în versuri simfonia aceasta de speranță
RăspundețiȘtergereAi surprins esența: dincolo de orice vânt care doare, există mereu promisiunea unui nou început. Aprecierea ta caldă este simfonia care mă inspiră să scriu mai departe.
Ștergere