Unde-și plânge codrul frunze și doar vântul îl aud
Născocesc povești cu zâne unde-s rolul principal
Si-n a toamnei desfrunzire, ploaia-mi pare de cristal.
Și mă-ntreb cu întristare de ce nu am timp deloc
Să mai fiu copila dulce-n căutare de noroc,
Când pășeam desculță-n ploaia ce mă vindeca de vină
Și mă îngânam cu muze renăscute din lumină.
Mă aplec, sărut copila din povestea de demult,
Stau cu îngerii la sfat și doar liniștea ascult,
M-am trecut precum o vară ce se vrea fără sfârșit,
Pe a toamnelor orbită sunt doar frunza-n infinit.
Si-n a timpului scadență mă trezesc în toamna vieții
Cu argint în părul lung, cerșind anii tinereții,
Mă mai consolez în noapte cu poeme-naripate
Și mă bucur că exist, precum sarea în bucate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu