Deși nu merit, mai speram ca glasul tău să mă recheme…
E cam târziu?…De ce te scuzi, când port cu mine vina toată
Că te-am gonit cândva, demult, și-am tras zăvorul de la poartă?
N-am stat să judec de e bine, nici cât de tare te-a durut,
Crezând că ești la fel ca alții, te-am izgonit și te-am pierdut…
Azi ești aici! În clipa asta în ochi nici nu te pot privi,
Că ți-am distrus ca o nebună, râzând, vioara inimii
Și cântecul, ce pentru mine îl compuseseși, nu am vrut,
Deși tu n-aveai nici o vină, să stau o clipă să-l ascult…
În urma ta, de-a lungul vieții, l-am auzit de-atâtea ori,
Când m-apăsa singurătatea, încât mă cuprindeau fiori,
Îmi răsunau acorduri care n-au fost cântate niciodată,
Făcându-mi inima să plângă și să se simtă sugrumată
Și mi-aș fi dat, pentr-o secundă, întreaga viață înapoi,
Să știu măcar tot ce pierdusem cât nu fusesem amândoi.
Să simt și eu, la fel ca tine, în inimă durerea toată,
Numai așa aș fi putut să fiu de vină vindecată.
Te-aș fi chemat să-ți cer iertare, mi-aș fi dorit să te ascult,
Dar m-am gândit că nu-ți mai pasă și-ar fi-nsemnat să-ți cer prea mult!
Acum, fiind din nou la mine, mi-e teamă că trăiesc un vis,
Te-ai reîntors să-mi cânți iubirea, exact așa cum ai promis!
Și m-ai convins de adevărul pe care n-am dorit să-l știu:
Să-ți cânte-a inimii vioară, nu-i niciodată prea târziu!

.jpeg)












































































Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu