Știind că vântul ce le smulge se va înăspri
Și-n goana cea mai mare o s-aducă:
Zăpezi și gheață, frig și cenușiu.
De ce mă lași să văd cum trece anul,
Știind că anul următor este un plus,
Ce-ncepe să înșire firul vieții
Pe un mosor mai gros sau mai îngust.
De ce mă lași să văd în zare,
Oameni ce nu mai au pe chipuri bucurie,
Știind că viața nu mai este poezie,
Poveste cu finalul fericit.
De ce mă lași să văd războaie
Ce nu mai sunt ce-au fost, dar tot există,
Știind că ele nu au nimic bun,
Căci învrăjbesc un suflet cu alt suflet.
De ce mă lași să văd copii
Ce strigă către ceruri îndurare,
Atunci când tatăl este supărat
Și-și strânge pumnul într-o încleștare.
De ce mă lași să văd bătrâni la colț de stradă,
Când somnul le-a fost întrerupt de-un ghiont,
Știind că vor rămâne multe ore,
Bătuți de ploaie și uscați de vânt,
Pentru a strânge bruma de merinde.
De ce mă lași să văd spitale pline
Cu oameni care suferă neîncetat,
Știind că plânsul unora nu se alină,
Ci glasul lor se stinge ca o flacără de vânt.
De ce mă lași să văd cum umblă ura
Ca un șacal înfometat și însetat,
Știind că dacă-și face plinul, o să fie,
Furtună și urgie peste sat.
De ce mă lași să văd din toate astea,
Știind că plânge sufletul din mine și se întristează,
Dar, iată, picuri gramul de fericire și noroc,
Și schimbi destinele celor ce se roagă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu