Să uiți că sunt și eu pe-aici,
Să-ți cauți loc prin depărtări uitate,
Unde nu e țipenie de om.
Potecile ce duc la mine acasă,
Le voi planta cu vegetație luxuriantă,
Astfel încât să te agăți de crengi,
Să nu-ți dorești să mergi pe mai departe.
Nu-mi las răgaz de răzgândire,
Nu mă întorc din drumul meu,
Sunt liberă să aleg ce-mi e mai bine,
Iar tu, cu toate formele ce le îmbraci, nu-mi ești folositor.
Poate cândva lăsam să crezi că-mi este bine,
Așa, să nu rănesc bucăți din tine,
În schimb, rănita eram eu!
Însă acum gust libertatea cuvenită
Și nu te las să vii să mă perturbi!
Păcat că n-am făcut-o dinainte,
Că n-am avut curaj să te resping,
Te-am tot ținut în brațe și te-am strâns la piept,
Ca să-mi inunzi și ultima celulă.
Dar azi, prin fiecare por, te scot afară,
Îți las drum liber să alergi spre locuri noi,
Uitând că sunt, să-ți faci culcuș în altă parte,
Ca eu să zbor spre cele mai înalte culmi.
Ce ușurare! Ce fericire!
Sunt liberă să manifest Divinul,
Căci ceea ce mă reținea din zbor,
A fost trimis, fără regrete, la plimbare.
Stați! Stați! Nu săriți cu gura!
Nu judecați fără să știți!
Este o modă de a-ți da cu părerea,
Chiar dacă nu cunoști nimic!
Vă rog! Nu mai dați buzna peste mine!
O să explic, de mă lăsați!
Cum este Primăvară afară,
Am zis să mă apuc, să fac curat!
Și-am început cu vechituri,
Ce tot erau păstrate din copilărie,
Căci tare mult mă apăsau pe umeri
Și îmi făceau zgomot în stomac.
Prima ce mi-a venit în cale,
Fu’ frica de necunoscut,
Am luat-o puțin la vrăjeală
Și uite că m-a părăsit.
Și cum priveam în urma ei,
Eliberată și confuză,
De după gânduri s-a ivit,
O altă frică, de întuneric.
Păi cum să dormi cu lampă permanentă,
Să stai cu capul învelit!
I-am spus adio pentru totdeauna
Și-n orice întuneric văd lumini.
Acestea două au ramificații,
S-au înmulțit în acești ani,
Căci tot au fost cărate peste generații,
Nu ne-am permis să fim adevărați.
Și de la umbra cu forme ciudate,
S-au dezvoltat frici după frici,
De boală, de singurătate, multe alte,
Ce au toxicitate pentru organism.
Aaaa!
Ce a!? Dar ce-ați crezut voi, frate!
Spre ce dau buzna gândurile voastre?
La ce puteam să dau eu drumul pentru totdeauna?
Pe cine să resping, să scot afară?
Hei, da! Că nu mai stăm de vorbă,
Dacă cumva gândiți ce nu se cade!
Acum, oleacă de răbdare!
Mă scutur și de ultima fărâmă,
Să nu rămână nicio urmă,
Care să îmi oprească zborul!
Plutesc în astă zi ca fulgul,
Simt cum prind aripi de speranță,
Îmi aud glasul inimii cum râde,
Iar gândul minții este cristalin.
Sunt eu cum n-am fost niciodată,
Deși nu-mi par total necunoscută,
Căci din adâncul Sufletului, un fior,
Transmite energie conservată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu